Acum vreo 2 veri eram intr-un cartier marginas din orasul in care locuiesc. Asteptam autobuzul, pe o zi calduroasa si stufoasa. Soarele ne sufoca pe toti cu lumina si caldura lui. Pe strada plutea plictisul. Cred ca nimeni nu se gandea decat la cum sa ajunga intr-un loc mai racoros sau sa ajunga acasa sau sa-si rezolve diferite alte unice probleme. Masinile treceau val vartej pe langa noi, iar praful misuna pe sosea. Cand deodata parca timpul se opri in loc pret de cateva minute pentru toti oamenii din statia de autobuz.

A inceput sa traverseze cu pasi lejeri si senina o Eva, cu obrajii rosii de caldura, cu par lung carliontat, bagat sub o palarie mare de soare, cu o rochie rosie pana in pamant si cu burta mare, caci avea sa nasca curand. Picioarele ii erau umflate si avea niste sandale lejere in picioare. Buzele erau carnoase si rosii. Avea in mana o inghetata.

Masinile s-au oprit ca sa-i dea prioritate. Manca o inghetata alb-galbuie cu ciocolata, care era putin topita. Buzele rosii atingeau crema dulce care se topea in fata ta.

Pentru mine timpul chiar ca statuse in loc. Asistam la o frumusete nelalocul ei in acea statie de autobuz.

Si astazi cand vreau sa mi se faca pofta de inghetata ma gandesc la Eva.

A fost singura boare de racoare pe o zi torida de vara.